Pubblichiamo anche l'articolo in originale.

31 ianuarie 2009
Sărăcia „îngroapă” visele şi speranţele copiilor

Viaţa celor care au agonisit cât de cât ceva în existenţă „curge” în spatele gardurilor, interfoanelor sau chiar camerelor de luat vederi, atunci când averea e mai de soi. Familia Neacşu, din Tulbureni, nu are nevoie de toate astea. La căsuţa lor, mică şi cu forme îmbolnăvite de trecerea anotimpurilor, ajungi coborând într-o râpă şi apoi aventurându-te pe-un deluşor, fără vreun gard în jur.
Greu de crezut că în două camere pot trăi şi se pot înţelege nouă suflete. Părinţii şi şapte copii, dintre care doi încă nu-s la şcoală. Mezinii, Ştefan şi Dumitru, seamănă cu Nică pe când fura cireşe. Blonzi, zvăpăiaţi, se mai înghiontesc când nu-i nimeni cu ochii pe ei. Ana, Alexandru şi Florentina au între 8 şi 10 ani şi merg la şcoală la Tulbureni. Cu străinii, Ana e timidă, abia răspunde la întrebări. Alexandru şi Florentina sunt mai dezinvolţi, poate de când i-au dus românii şi italienii ce se ocupă de ei la operaţia de strabism şi de când au privirea dreaptă şi senină. „Nu le-a fost frică când au plecat, pentru că nici nu realizau ce se întâmplă. La întoarcere, când aveau bandaj la ochi, frăţiorii se temeau. Acum toţi îi laudă când îi văd”, povesteşte mama micuţilor. Ionuţ, de 11 ani şi Andrei, cu doi ani mai mare, merg la şcoală în oraş. E nevoie de bani pentru maxi – taxi, pentru un pacheţel de mâncare, că-s flăcăi mari şi nu-i uşor.
La muncă, de mici
Fiindcă tatăl copiilor e bolnav de plămâni şi nu poate munci, Andrei e cap de familie. „De la 10 ani merg cu căruţa, la rampă. Duc sticle, îi ajut pe cei de-acolo şi mai câştig bani”, povesteşte adolescentul. Tot el are grijă de cal, de vacă. Nu e prea lămurit ce vrea să facă cu viaţa lui, când va fi mare. Să termine liceul, mai întâi, şi o vedea. Are înclinaţii umaniste, plăcându-i româna, franceza, istoria şi geografia, aşa că, poate va merge pe linia asta... Alexandru, fiind mai mic, mă asigură că el dă mâncare la vacă şi purcei, dar face treabă şi prin casă. „Mai dau cu mătura, o ajut pe mama...”. Când va fi mare, vrea să se facă medic. Poate fiindcă un doctor s-a ocupat de ochii lui şi e şi el, acum, la fel ca şi frăţiorii lui... Destul de curios, şi Florentina şi Ionuţ vor să fie poliţişti când vor creşte. Puştiul mă lămureşte şi de ce: „Îmi place când îi arestează pe cei care fură...”. Ştefan e posibil să devină un constructor de succes. La cei 7 ani, se gândeşte să construiască o casă în copac: „Mai întâi voi tăia crengile, apoi voi bate cuie”...Ceilalţi încă nu ajung cu gândul până în viitor, dar mai au timp...
Joaca şi desenele animate, bucuria lor
Cât e urât afară şi n-au treabă şi nici de-nvăţat, televizorul e „blocat” pe desene animate. Trăiesc alături de personajele creionate pe ecran, se identifică cu ei, se bucură împreună şi suferă când e cazul... Când vine primăvara, toată lumea e a lor. De-a valma, îmi povestesc cum îşi trec timpul, pe uliţa din vale: „Jucăm fotbal, măgăruşul, româneasca... De-a pistoalele, cu lemne... Vara e mult mai frumos. Mergem la pădure, cu bunica, să adunăm vreascuri. Culegem şi ciuperci. Câteodată, mai mergem la sora lui tata, în oraş”. Dar distracţia nu-i doar acasă. Micuţii se joacă şi la şcoală. „De-a prinsul, de-a ascunsa, de-a hoţii şi vardiştiii”. Nici unul nu şi-ar dori să trăiască la oraş. „Tot satul ne place mai mult”, recunoaşte Ionuţ.
Lungul drum de la mămăligă la friptură
Când sărăcia este ţinută la distanţă doar de românii şi italienii ce le cumpără alimente, de-un an încoace şi le trimit daruri de Sărbători, e destul de greu să visezi, să ai dorinţe. Trebuie să ştii cât mai multe, să vezi lumea de dincolo de uliţă şi apoi se nasc şi visele. Până atunci, cei şapte copii se înviorează subit când îi întreb ce le place să mănânce. Mămăliga şi pâinea sunt primele pe listă. De la nici unul nu lipsesc, când e vorba de preferinţe, orezul sau macaroanele cu lapte, gemul, margarina, ceaiul. Lui Ionuţ i se înseninează faţa când îmi spune că-i place salamul, Alexandru pune pe primele locuri sarmalele şi borşul, în timp ce lui Ştefan îi place şoriciul. Andrei, cel mai mare şi cel mai umblat dintre ei, se gândeşte profund înainte de a-mi răspunde: „clătitele, covrigii, sarmalele şi... friptura”. Nici unul din ceilalţi nu părea să fi auzit, înainte, cuvântul magic: „friptură!”. Într-o casă de unde sărăcia nu pleacă cu una cu două, copiii nu au vise sofisticate. Până una alta, o casă în copac, un „v-aţi – ascunselea” şi, dacă se poate, o friptură. La o casă care să nu se dărâme peste ei (cum s-ar putea întâmpla cu cea în care stau), la vacanţe la mare sau la munte sau la o salată de fructe nu-i duce gândul, fiindcă ori nu ştiu despre ce-i vorba, ori nu îndrăznesc să privească atât de departe. Cine ştie ce le va oferi viaţa... Deocamdată, se culcă seara sătui, mulţumită unui grup de oameni inimoşi ce i-au luat în grijă şi au tot tăpşanul de lângă casă la dispoziţie cât e frumos, pentru joacă. Poate mâine, sau la anu’, va fi mai bine!